Reflectare de inceput de final al primei etape

a trecut f mult timp de cand nu am mai reluat activitatea pe acest blog care se vroia a devenii un element de referinta al celor care au putin interes pt domeniu. se pare ca si eu am fost destul de delasatoare si totusi ganditoare. am incercat sa las timpul sa treaca sa mai acumulez putin tumult interior sa ma pot exterioriza mai concentrat. s-au intamplat multe, atat la mod obiectiv in context al specializarii, cat si la mod subiectiv- cu mine aflandu-ma in dansul antrenant al vietii.
incepand cu problema pusa de clarificarea statutului nostru as vrea sa incerc sa ma lamuresc pe mine mai intai ce presupune aceasta harababura a importantei ce o acorda unii altii despre forma noastra de terapie. o sa o iau in mod intuitiv, nu rational- pt ca nu prea am putere sa fac asta. pot spune ca esenta rezolvarii acestei probleme este dezvoltarea capacitatii noastre de a ne dedica acestei meserii fara sa ne gandim la foi, hartoage ce atesta statutul nostru. eu vb in prima faza a dezvoltarii noastre, caci apoi toti vrem sa avem un respect acordat din exterior. sunt multi studenti care isi fac griji pt asta inca din timpul facultatii si este f descurajator pt ei, gandindu-se o parte din ei ca fac poate ceva in gol, care nu ii ajuta sa se dezvolta pe plan profesional. pana la urma va depinde de ambitia fiecaruia, cumva ne vom scoate la liman si sunt sigura ca frustrari si plangeri vom avea cu totii, caci asa e ciclul vietii. suntem intr-un domeniu in care lucram cu oamenii, este destul de periculos, atat responsabilitatea noastra fata de acei oameni, cat si confectionarea scutului necesar pt apararea in fata problemelor acestor oameni. este o lupta grea prin care trecem ranindu-ne, dar ranile se vindeca in functie de materialul genetic sau de tratamentul acordat. asa ca cine va rezista acestei lupte acela poate va avea sansa sa fie impacat cu viata lui socioprofesionala, dar si spirituala. toti avem caderi, dar avem sansa de a primi maini intinse sa ne ridicam, trebuie sa le prindem cu o incredere pe care poate nici nu o acceptam initial. sunt la final de prima etapa, aproape termin facultatea, ma apuca nostalgia cateodata, ma gandesc ca a trecut un timp in care am acumulat amintiri placute, doar pe astea vreau sa le vad, pt ca asa am capacitatea de a merge mai departe. ma gandesc daca asa voi mai gandi si peste ceva ani, cand poate dorinta mea de a ma stabili la un nivel profesional va exista, si nu voi avea aceasta sansa. nu stiu cum va fi, insa stiu ca pana acum a incercat sa acord atentie viitorului meu cat am putut, acordandu-mi un confort psihic si intelectual relativ bun (daca am avut chef sa fac ceva am facut daca nu, cateodata am facut si ce nu mi-a placut pt ca stiam ca trebuie, insa apoi am compensat cu multumirea traita ulterior). dupa facultate as fi vrut sa fac un master, ca doar asa e setul complet insa din pacate nu exista aceasta posibilitate. este absurd, e clar, nu am unde sa-l fac. facultatea nu-mi ofera, la ANEFS admiterea este inainte de a-mi lua diploma de licenta, la fac particulara nu imi permit si nici nu vreau. solutia este sa mai astept un an pt ANEFS sau 2 ani pt a revenii in faimoasa Universitate de Medicina si Farmacie "Carol Davila" (asa ni s-a promis, insa nu am de unde sa cunosc valoarea de adevar). daca as fi linistita ca as avea unde sa stau dupa terminarea facultatii- nu sunt din bucuresti (o problema si a altora), chiar nu m-as stresa ca nu am nici un loc de munca (oricum nu pot, caci nu am studii superioare), m-as duce constiincioasa in continuare si mi-as acumula experienta in voluntariat activ. pana la urma este o forma de educatie nonformala, dar necesara, trebuie doar sa ai unde sa o faci si sa o faci cum trebuie.
Sper sa nu par prea naiva si lipsita de realitate obiectiva, insa chiar vreau sa fiu optimista, altfel curge fluxul propriu de energie si pot transmite ce primesc din exterior sau interior.